Blog

Munţii Bucegi formează o cetate ale cărei metereze stâncoase dispuse ca o potcoavă uriaşă lasă doar o poartă, spre sud, astfel ca apele Ialomiţei, pornite din Obârşia şi vegheate de eternul Sfinx, să-şi poată continua năvala spre Dunăre. Spre nord, din inima de piatră care uneşte cele două mari ramuri ale muntelui, gheţarii, demult dispăruţi, au săpat câteva văi, dintre care Valea Mălăieşti este cea mai spectaculoasă.

Pentru cei ce vor să ajungă în vale, cuprinzând pe îndelete cu privirea versanţii maiestuoşi, poteca ce poartă numele lui Tache Ionescu, este tot ce-şi pot dori. Dând bineţe, o iei la deal, de la Cabana Diham, de la tanti Maria, gazdă cu o inimă mare cât muntele ce-i este frate de o viaţă, şi continuând pe poteca marcată cu bulină roşie spre piramida Bucşoiului, ce atrage privirile cu pereţii săi verticali, ajungem în Poiana Pichetul Roşu.

Aceasta este o răscruce care aduce la un loc poteca de la Poiana Izvoarelor şi cea care urcă din Poiana Cerbului şi a Morarului pentru a continua pe "burta" Bucşoiului, urmând marcajul dungă roşie, nu înainte de a avertiza turistul asupra dificultăţii drumului şi de a-i da de ştire că de aici se intră în Parcul Natural al Bucegilor.

Poteca te aduce după un urcuş domol în poieniţa Bucşoiului, loc bun de popas, de unde cu privirile pe sus vezi prăpăstioasa Vale Seacă a Bucşoiului, adăpostind până târziu o limbă de zăpadă. Spre dreapta şi în urcuş uşor atingem pintenul acoperit cu muşchi al "Bătăii Cocoşilor de Munte" de unde ne lăsăm spre Valea Rea, apoi, urcând susţinut, ieşim pe spinarea arcuită a Prepeleagului, de unde pantele nordice ale Bucşoiului se despart de pădurea de conifere lăsând loc jnepenişului din care se iţesc scoruşii cu mănunchiurile de fructe roşii, în miez de august.

De aici putem admira stâncăriile ce lasă poteca să se urce spre Vârful Bucşoiului şi Omul, prin strunga de "La Cununa Bucşoiului", dar si depresiunea Ţării Bârsei, Munţii Postâvarul, Piatra Mare şi Baiului. Cele câteva Zade agăţate de custura ce oferă şi un binemeritat loc de popas, nu sunt intimidate de vânturile în bătaia cărora se înverşunează să reziste.

Continuând pe poteca marcată cu triunghi roşu, ne strecurăm printre jnepeni şi arini pe sub stâncării spre şiştoaca adâncă ce taie poteca şi pe care o punte de lemn ne permite s-o depăşim, urmărind cu mâinile lanţul de asigurare, prins de pereţii ce asistă impasibili la tremurul picioarelor turistului mai puţin obişnuit cu hăurile căscate pe laturile drumului, şi trecem în coborâş uşor, în Vâlcelul Prepeleagului de unde, pe cele câteva serpentine, ne căţărăm în Şaua Mălăieşti.

De aici pătrundem cu privirea în Valea Mălăieştilor ce se aşterne în faţa noastră şi putem vedea în toată splendoarea Padina Crucii, muchie ce desparte Văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, şi zărim şi Cabana Mălăieşti, aşezată pe un prag mărginit de jnepeni, gătită în haine noi, aşteptând oaspeţii.

Coborâm cele câteva serpentine de pe flancul vestic al Bucşoiului până pe fundul văii bolovănoase, dar seci în mare parte a anului, şi cu puţin noroc ne putem răcori faţa cu apa izvorului ce se pierde în grohotiş, noroc ce ţine de cantitatea de precipitaţii, pentru că de multe ori, în vară, izvorul este secat.

Deasupra izvorului urcăm pe platoul ce găzduieşte cabana, cochetă şi nou-nouţă, născută ca urmare a muncii grele a lui Ion Adămuţ, un cabanier ce iubeşte muntele mai mult ca pe buzunarele proprii. Conform spuselor sale, a devenit deţinătorul Văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti şi, drept urmare, nu a mai permis păşunatul, vegetaţia s-a refăcut, astfel încât florile smălţuiesc toată valea chiar şi în miezul verii, ierbărişurile au devenit dese formînd un covor cu zeci de nuanţe pe care ţi-e chiar frică să calci, iar caprele au prins curaj plimbându-se liniştite, spre deliciul turistului ce are timp să zăbovească admirând siluetele lor maronii risipite pe covoarele verzi ale brânelor înierbate. I-au spus unii: ţi-ai făcut ceva duşmani că n-ai mai lăsat stânele să urce... Da!, le-a răspuns, dar şi câţi prieteni mi-am făcut.

De la cabană trebuie să urcăm până pe pragul glaciar superior, sub Turnul Mălăieştilor, să vedem cât de bogată este vegetaţia, cu precădere a grohotişurilor, şi să simţim înbrăţişarea abruptului Bucşoiului şi a pereţilor Padinii Crucii ce lasă loc de urcare spre muchia ce te poartă spre Vârful Omul, prin crăpătura îngustă a Hornului sau pe prispele drumului de vară, parcă în ciuda aspectului de metereze inaccesibile cu care valea se închide.

Drumul se poate continua, din Valea Mălăieşti, fie spre Vârful Omul, fie urmând Brâna Caprelor ce stă aninată pe versantul Bucşoiului şi apoi spre Vârful Bucşoiu Mare, fie urcând Padina Crucii, prin Valea Ţigăneşti spre Vârful Scara sau spre Bran prin Culmea Clincea, ori alegând să înnoptezi la cabană şi să te odihneşti, cu privirile pierdute pe ţancurile fără sfârşit, în urmărirea caprelor.

Nu s-au construit sau renovat prea multe cabane de altitudine prin munţii noştrii, ba putem spune că noua cabană din Mălăieşti este o surprinză, acolo unde flăcările au mistuit de ceva timp vechea căbănuţă, de care unii-şi mai amintesc cu nostalgie, şi în situația în care o seamă de asemenea adăposturi necesare călătorilor surprinşi de vremea rea, au dispărut în ultimii ani.

S-au spus multe şi se mai spun despre încărcătura spirituală a Bucegilor, dar aici în această vale, spiritul celui ce iubeşte muntele se simte cu adevărat liber.

Beniamin Boceanu
4 Septembrie 2009