Europe and Middle East Orchids

article: Câteva generalități despre orhideele autohtone

Orhideele atrag atenţia atât prin frumuseţea şi aspectul lor intrigant cât şi pentru relaţiile lor cu alte organisme. Aceste plante animă viaţa multor botanişti, artişti şi iubitori de natură.

Floarea este cea care face notă distinctă și iese în evidență, amintind de orhideele tropicale, doar ca orhideele noastre au un aspect miniatural, frumusețea lor nefiind deloc afectată de dimensiunile reduse.

Florile lor (hermafrodite) sunt grupate de obicei în inflorescenţe. În majoritatea cazurilor aceste inflorescențe au florile dispuse sub formă de spic sau racem.

 

Fiecare floare din cadrul inflorescenţei este însoțită la bază de câte o frunzuliţă care se numește bractee. În funcție de specie, bracteile au diverse culori si chiar un anumit raport în ceea ce privește lungimea lor față de floarea pe care o însoțește.  Florile sunt susținute de un pedicel care se continuă cu o parte mai îmgroșată care este chiar ovarul florii și care la majoritatea speciilor este răsucit. Exprimată in grade, această răsucire a ovarului poate fi de 180 sau chiar 360 de grade, ceea ce face ca labelul florilor (la deschidere) sa aibe o anumită orientare Cele mai multe dintre orhideele noastre au labelul orientat în jos ca urmare a unei răsuciri de 180 grade a ovarului, sau cu labelul orientat în sus (în poziţie superioara) dacă răsucirea este de 360 de grade ( la Hammarbya paludosa).

O privire amănunțită a florii  orhideelor ne dezvăluie că este alcătuită din şase
părţi: o sepală dorsala, două sepale laterale, două petale și labelul. Petalele si sepalele sunt numite împreuna tepale. Cele trei sepale pot fi egale ca dimensiune, pot avea aceeași culoare sau sepala dorsală poate fi ceva mai lungă sau mai scurtă.

    

La unele specii tepalele pot avea o dispunere ce amintește de un coif.

Dintre toate aceste parți florale labelul este cel mai distinct și  are parte de cea mai mare variație (în forme și culori) care se poate imagina în lumea plantelor cu flori, fiind unul din promotorii polenizării. Ingenios, atât prin aspect cît și prin culoarea lui, labelul trebuie sa fie mai mult decât o suprafață confortabilă pentru insectele care vor ateriza pe el, trebuie sa fie orientat în așa fel încît vizita insectei să aibe ca urmare și desprinderea poliniilor ce trebuie sa fie dusă la următoarea floare de orhidee.  La unele specii labelul devine mult mai elaborat (genul Epipactis), el fiind alcătuit din două parți: epihil si hipohil.

Multe din speciile autohtone au labelul continuat cu un pinten. Acest pinten are în general un aspect alungit, iar raportul între lungimea ovarului și pinten e unul din caractere taxonomice prin care speciile se separă intre ele.

Staminele sunt în număr de trei la orhideele
noastre
şi formează împreună cu stilul şi stigmatul o structură numită ginostemiu sau columna. Această structură este particulară orhideelor.

La florile nepolenizate (la nivelul columnei) se pot observa poliniile, două structuri măciucate formate din granulele de polen reunite de o substanţă cleioasă.

    

Fructul este o capsulă care se deschide la maturitate eliberând seminţele.

      

Seminţele orhideelor sint printrele cele mai mici din lumea plantelor (0.1-0.25 mm). O singură capsulă conține un număr impresionant de semințe. Numărul foarte mare de semințe produs asigură un potential mai mare de a ajunge într-un loc în care condițiile speciale de germinare să-i fie asigurate. Capsulele care conțin semințele mature se deschid doar în condiții de vreme uscată, semințele fiind dispersate cu ajutorul vântului. Astfel semințele pot ajunge la distanțe foarte mari, în general o distanță de 5-10 km este o distanță obisnuită, anumite specii pot ajunge chiar la peste 100 de km de față de cea mai apropiată sursă de semințe- ex. Orchis militaris. E de ințeles că o mare parte din numărul de semințe produse nu ajunge niciodată pe pamânt sau pe substratul corespunzător.

Orhideele se pot înmulţi și vegetativ, o plantă formează mai mulţi tuberculi din care se pot regenera în anul următor câteva plante.

Pentru a creşte şi a se înmulţi, orhideele sunt dependente de alte organisme, ele având la baza dezvoltării lor o relatie simbiotică, simbioză localizată la nivelul rădăcinilor plantei cu una sau mai multe specii de ciuperci cu care formeaza o foarte strânsă legatură ( micorize). Formarea acestor micorize e dependentă de anumite condiții (chimism) ale solului ceea ce face această asociere foarte complexa și obligatorie, orhideele fiind astfel strict limitate la un anumit habitat.

Aceasta asociere, simbioză are mai ales un rol major la germinarea semintelor. Seminţele orhideelor fiind foarte mici conţin foarte puţine rezerve nutritive, insuficiente, iar supravieţuirea şi dezvoltarea embrionului este condiţionată de prezența în sol a unei anumite specii de ciuperci, pe lângă condiţii optime de lumină, căldură şi umiditate. Embrionul orhideelor nu se poate dezvolta fără această relaţie de simbioză, care pentru unele specii e necesară pe tot timpul vieţii plantei (e.g. genul Epipactis, Neottia nidus-avis, Corallorhiza trifida ).
Tot acest proces de creștere și germinare a seminţei şi până la maturitatea plantei este foarte încet  (Ophrys sphegodes ajunge la maturitate în trei ani, Dactylorhiza fuchsii în şase, Orchis ustulata are nevoie de mai mult de 15 ani sa ajunga la stadiul de inflorire).
Pe lângă dependenţa de simbioză cu ciuperci, orhidee sunt polenizate doar de anumite insecte. La speciile din genul Ophrys floarea a evoluat în aşamăsură încât mimeazăprin aspectul labelului forma corpului unor himenoptere (bondari, viespi, albine).

   

Mimetismul se extinde şi în domeniul mirosului, plantele genului Ophrys eliminând substanţe odorante asemănătoare feromonilor de la himenopterele polenizatoare de orhidee. În perioada de înflorire, care coincide cu cea de împerechere la unele specii de bondari, masculii insectelor se angajeză în pseudocopulaţie cu labelul florii. Poliniile se desprind din floare şi se ataşează de toracele insectei. Vizitând alte flori insecta încheie binecunoscutul proces de polenizare încrucişată.


(C) Corina Ardelean