Pagina lui Beni

album: Valea Vaserului

Pe lângă multele sale frumuseţi, Maramureşul mai are şi o cale ferată îngustă ce serveşte pentru transportul lemnului, dar care este deschisă şi turismului.

Punctul de plecare este în Vişeul de Sus şi actualmente parcursul este de aproape 21 Km. Aşa numita Mocăniţă te poată prin
sinuozităţile unei văi de un farmec aparte, trecând peste podeţe, prin strâmtori şi poieni, hurducându-se cu viteza melcului peste şinele cu rosturi mari şi dese cotituri, astfel că tot iubitorul de frumos are timp berechet să admire peisajul şi să facă fotografii.

Folosind lemnul pentru combustie, micuţa locomotivă scoţând fum şi aburi prin toate încheieturile se opinteşte să tragă vagonaşele ticsite cu turişti, lansând, din când în când, câte un şuier ale cărui reverberaţii se strecoară printre pereţii văii băgând spaima în păsările aciuate în preajmă.

Poate ultima cale ferată forestieră autentică pe care mai circulă locomotive cu aburi, denumite cu subânţeles Măriuţa sau Cozia, lasă o puternică impresie vizitatorului iar celor mai în vârstă provoacă nostalgii, aducându-le aminte de vremuri nu de mult apuse.

Deluviul din 2007 a provocat multe daune căii ferate, construite încă în anul 1932, firmele care exploatează lemnul din zonă mai
au mult de lucru până vor reuşi să refacă pasajele afectate, astfel, încă nu se poate ajunge la tunelul de la Bardău, prin care, parcă în contradicţie cu dimensiunile, locomotiva reuşeşte totuşi să treacă.

Este vizibilă acţiunea dezlănţuită a apei pe tot parcursul dar mai ales acolo unde, pe vale, cu greu s-a găsit loc pentru a trece calea ferată printre pereţii defileului şi albia tumultuosului Vaser. Denumiri ca Novăţ, Cozia, Novicior sau Făina, semnifică tot atâtea staţii cu mici construcţii ancestrale, parcă încremenite în timp, la care nimeni nu a mai bătut un cui. Peste tot persistă un miros acru înţepător de scoarţă de brad şi lemn sfărâmat, iar în foarte multe locuri pot fi văzute grămezi de resturi lemnoase, lăsate haotic la tot pasul, fie că sunt urmare a viiturilor, fie că sunt lăsate de oameni, şi asta te duce cu gândul la bogăţiile fără margini ale pădurilor de la hotarul cu Ucraina.

Pot afirma cu toată tăria că acest colţ de ţară are un farmec cu totul aparte, şi apoi , "musai să mai vinhiţi la noi" cum mi-a spus un "moroşan" drept pentru care am "făcut-o".

Beniamin Boceanu, 4 August 2009